Bebelusul este o persoana : povestea minunata a nou-nascutului

Bernard Martino



Aceasta carte incearca sa ne familiarizeze cu ideea ca bebelusul din pantecele nostru nu este doar o fiinta rudimentara, vegetativa ci una capabila sa comunice, sa reactioneze la stimuli externi, o persoana.

Partea I

Calatorie in pantecele mamei

Observand comportamentul copiilor si al noi-nascutilor se poate spune ca bebelusii sunt niste persoane inca de la inceput, de exemplu:

•  un bebelus nascut in liniste deplina recunoaste vocea mamei lui
• in Franta, un copil este dus la psiholog sub pretexul unui comportament ciudat (frica de moarte, manifestari cotidiene ciudate - ascundea toate cutitele din casa ...); din discutiile purtate cu parintii si copilul psihologul isi da seama ca acel copilas a fost marcat de moartea fratiorului geaman in pantecele mamei - mama a avut o sarcina grea, sase luni a stat in pat, sangerari, ceea ce a condus la o frica permanenta a parintilor de a nu pierde sarcina - frica care probabil a influentat si dezvoltarea ulterioara a copilasului

Autorul vorbeste chiar despre o stiinta a comunicarii cu copilul, numita haptonomie. Haptonomia este un ansamblu de reguli care guverneaza domeniul inimii, al sentimentelor, o stiinta a afectivitatii.

La inceputul vietii simtul primordial este cel tactil - este prima modalitate de a percepe ce se afla inauntrul si inafara fiintei - toate celelalte simturi se dezvolta pornind de la pipait si aici autorul nu vorbeste doar despre cele cinci simturi ci si de sentimente launtrice, spirit etc...

Haptonomia pare sa aiba si ceva explicatii stiintifice; putem vorbi despre:

• sistem nervos numit inervare alfa -> ceea ce facem sub control cerebral, cortical (legea vointei noastre) si
• sistem nervos numit inervare gamma -> care intra in actiune cand ne aflam in universul emotiilor, afectelor; acesta din urma declanseaza un alt mecanism de regularizare a tonusului corporal + un asens (facultatea de a ne prelungi in obiecte, dar si in fiinte umane pe care le atingem, de exemplu cand conducem suntem cumva integrati cu totul in masina, simtim masina ca o extensie a noastra). Din aceasta a doua perspectiva, autorul incurajeaza utilizarea haptonomiei in vederea comunicarii cu bebelusul din pantec. De exemplu, in timpul contractiilor, trebuie sa incercam sa ne concentram pe cel mic, pe care vrem sa-l aducem pe lume, sa fim o prelungire a lui, sa nu ne lasam prada durerii si sa-l abandonam.

O alta idee, punctata de autor, care, cred eu, ar trebui mai mult popularizata in randul parintilor este aceea conform careia fiinta pe care o concepem este autonoma, are dreptul sa traiasca o viata numai a ei, care nu este nici a tatalui, nici a mamei; parintii trebuie sa calauzeasca copilul nu sa-l acapareze pe acest drum al vietii...

Partea a II-a

Scurta intalnire

In aceasta a doua parte a cartii, Bernard Martino vorbeste despre doua atitudini privind nasterea.

Astfel, putem vorbi despre o atitudine conventionala - dominanta in lumea industrializata - avand drept scop fundamental controlul a tot ce se intampla (control ce poate fi vazut si ca o perturbare a lucrurilor firesti, naturale). 

Cealalta atitudine, care pare sa fie si cea de bun simt, sustine faptul ca nimeni nu ar trebui sa perturbe fiziologia actului nasterii,  cea dintai clipa din relatia mama-copil.

Cum facem sa nu perturbam? Foarte simplu, militand pentru mai putine operatii, anestezice, atunci cand nu sunt neaparat necesare...de ce trebuie oare indreptat spre copilul care tipa un aparat inspaimantator de otel, un soi de menghina care foloseste la masurarea craniului: este intr-adevar atat de urgent sa tragem de piciorusele micutului care tocmai a petrecut cateva luni in pozitie fetala, doar pentru a sti ca are ceva mai mult de 50 cm?

In realitate, maternitatea este o uzina uriasa, iar convivialitatea este posibila cu conditia de a te supune disciplinei si regulilor ei, care sunt de fapt facute pentru cei care muncesc in maternitati zi de zi, si nu in functie de nevoile femeilor insarcinate...

Desi autorul pare sa condamne si utilizarea tot mai frecventa a anesteziei epidurale, invocand chiar si pasaje din Biblie: "Ai sa nasti in chinuri!...", eu cred ca aceasta este alegerea fiecaruia; suntem cu totii diferiti...

Anestezia epidurala nu trebuie respinsa de dragul unei ideologii, totusi abuzurile incep tocmai din momentul evaluarii caracterului indispensabil al acesteia.

Multe femei protesteaza impotriva laturii insuportabile a nasterii, vorbesc despre durere. Dupa cum se stie peste durere se poate trece cu ajutor, spre deosebire de suferinta, care cuprinde ceva diferit, spaima de nedescris, de netrecut, care nu stii de unde vine si unde se termina. Astfel, o femeie care este in permanenta insotita in sala de nasteri si ajutata poate trece peste durerea nasterii, mai ales constientizand care este cauza si efectul durerii...:)

In concluzie, poate ar fi bine sa li se permita femeilor sa treaca printr-o incercare - poate aici isi gasesc mamicile resursele de care au nevoie ca sa-si ajute copilul sa supravietuiasca...dar cum spuneam niciunul dintre noi nu este in masura sa judece...

Un alt subiect interesant atins de autor este cel al hospitalismului - copii anemici, la care lipsa ingrijirii materne duce la deficiente afective grave pentru ca se afla intr-un spital.

In carte se subliniaza ca de cele mai multe ori masurile privitoare la bebelusi nu sunt in interesul acestora ci pentru linistea si confortul celor care le iau.

Totusi, daca un bebelus traieste intr-un mediu insalubru, nu este hranit dupa regulile unei alimentatii sanatoase, hotararea evidenta si de bun simt este plasarea acestuia intr-o institutie, unde din pacate va fi neglijat emotional, dar va avea asternuturi curate...

Prin studiile de caz prezentate in carte observam ca lucrurile sunt mai putin evidente cand se tine seama de nevoile fundamentale ale copilului si ale mamei: astfel ca, orice copil prefera sa stea intr-un bordei, dar impreuna cu parintii, si nu intr-o institutie care straluceste de curatenie, dar fara parinti.

Partea a III-a

Bebelusul care ne scapa

Pentru parinti copilul este obiectul unui proiect. Exista, in majoritatea cazurilor, in timpul sarcinii un copil imaginar - inalt blond ca tatal, cu ochi albastri ca mama etc. ... Trebuie totusi sa fim foarte atenti deoarece acest proiect imaginar va determina conditiile interactiunii ulterioare mama-copil. Copilul nu trebuie sa fie deci obiectul proiectului nostru imaginar - aceasta va afecta relatia noastra cu el intr-un mod negativ. Nu trebuie sa proiectam asupra copilului visele noastre, ci sa incercam sa ne traim visele independent de aparitia copilului pe lume...

La inceput de drum, parintii sunt nelinistiti, se indoiesc de ei insisi - cel care ii va linisti treptat este copilasul, nu medicii si nici asistentele...Relatia este reciproca, nasterea este ca o poveste de iubire, de aceea contactul mama-copil nu trebuie intarziat foarte mult - momentul in care mamica vine in intampinarea copilului ei, il accepta, poate face minuni pentru starea de sanatatea a celui mic.

Desi poate parea nebunesc copii au nevoie de intelegere si de respect. Cand oamenii mari nu inteleg ceva se sperie; asa se intampla si cu bebelusul, dar daca ii spui: "Deocamdata nu te inteleg, dar ma straduiesc in continuare..." inseamna foarte mult - dai dovada de respectul apriori fata de cineva egal cu tine insuti, care vorbeste alta limba...De cele mai multe ori, copilul sufera atunci cand nu este inteles si se manifesta tipand, plangand...de aceea trebuie sa venim in intampinarea lui de fiecare data. O atitudine de genul: "are de toate sa fie fericit si totusi nu este niciodata multumit" este total gresita. Atunci cand recunosti ca fiinta din fata ta are aceeasi valoare ca si tine, aceasta inseamna sa convietuiesti cu o alta fiinta umana, fie ca este un copil, un adult sau cineva slabit din cauza batranetii...

Spre finalul cartii autorul ne invata cat de importante sunt gesturile cele mai mici in relatia cu un copil. Astfel:

• un copil, cand este luat in brate nu trebuie apucat de subsuori, deoarece aceasta pozitie nu ii ofera nici un pic de securitate, din contra copilul se simte manipulat, dependent. Daca copilul este sprijinit la nivelul bazei, i se arata ca-si poate gasi singur calea. De asemenea, nu trebuie indreptat spre piept pentru ca din instinct va cauta sanul - aceasta pozitie trebuie pastrata pentru alaptare, altfel copilul este dezorientat
• un copil asezat pe genunchi nu trebuie intors spre noi ci spre exterior; nu trebuie ca prin reflexul nostru de a-l lua in brate sa il inchidem, sa il izolam de lume.
• nu se pune niciodata mana pe capul bebelusului; daca ne apasa cineva pe cap, ne aflam sub dependenta lui, suntem psihic vorbind intr-un spatiu de supunere; reflexul nostru va fi sa incercam sa ne ridicam - daca nu ne putem ridica, ne vom crispa.

Dupa cum se poate vedea gesturile au o importanta foarte mare, au un continut, nu sunt neutre. In cultura noastra se face totul pentru a conduce, a controla, a stapani corpul, a nu-l lasa sa se exprime. Procedand astfel, ne retragem in noi insine, suntem crispati, concentrati, ne inchidem - devenind astfel vulnerabili. Dezvoltand totusi securitatea de baza, ne prezentam linistiti in fata lumii, cu intreaga personalitate, fara a ne simti constransi de limitele corpului -  suntem deschisi, ne putem prelungi in exterior, spre ceilalti, fara a ne simti in pericol, vulnerabili...